Hristos trimis la moarte pentru mantuirea lumii a fost victima pacatelor tuturor oamenilor, simbolizat de mielul fara de pacat care se lasa sacrificat. Neputand raspandi imaginea crucii, primii creştini s-au folosit de imaginea mielului mai mult chiar decat cea a peştelui. Cu incepere din secolul V dupa Hristos, mielul hristic din este reprezentat cu nimb, mai intai simplu, apoi sub forma de cruce sau ca suport al inceputului şi sfarşitului.

Sarbatoarea Paştilor a fost instituita chiar de Dumnezeu Tatal prin proorocul Moise, inainte ca poporul evreu sa treaca prin Marea Roşie. Sensul Paştelui in cele doua mari religii este insa sensibil diferit. Caci daca pentru evrei Paştile inseamna sarbatorirea trecerii de la robia egipteana la libertate, pentru creştini Paştile inseamna cea mai mare sarbatoare a acestei religii, sarbatoare care inseamna trecerea de la moartea sufletului prin pacate, la viaţa cea veşnica prin intermediul jertfei şi invierii mantuitoare a lui Hristos, conform descopera.ro.

Paştele creştin-ortodox nu are data calendaristica fixa deoarece se ţine dupa un calendar lunar, insa cade intotdeauna in a paisprezecea zi

Deşi sacrificiul şi ofranda au sensuri profund diferite, scopul ambelor acţiuni ramane acela de comunicare cu Divinitatea. Intrucat omul profan nu poate comunica cu Divinul decat printr-un intermediar (victima sacrificata sau ofranda), o mare valoare spirituala este acordata naturii victimei ce urmeaza a fi ucisa. Acest mecanism este deosebit de evident mai ales in cazul alegerii mieilor cei puri şi nevinovaţi drept victime.

Deosebit de interesanta este şi concluzia lui Mircea Eliade faţa de originea mitologica a actului sacrificial in civilizaţia arhaica romaneasca. Marele istoric şi cercetator afirma ca jertfirea unei fiinţe vii este necesara pentru desavarşirea oricarei creaţii, caci nimic statornic nu se poate ridica şi asigura decat printr-un sacrificiu.

In acest sens, sacrificiul „rupe” timpul lumesc, cotidian pentru a fixa actul sarbatorii, caci solemnizeaza timpul şi creaza un cadru spcific contactului cu divinitatea pentru captarea binecuvantarii.

In spaţiul nostru, in afara mielului taiat de Paşti, in unele zone ale ţarii este sacrificat şi un purcel de lapte, obicei straniu la prima vedere, dar care are la baza o veche credinţa cu privire la regeneararea naturii prin moartea unui simbol agrar cum este porcul. Conform valoroaselor date de teren culese de cercetatoarea Ofelia Vaduva in diverse zone ale ţarii, sacrificarea mielului este insoţita de un scenariu ritualizat care cuprinde stropirea ovinei cu apa sfinţita şi trasarea imaginara a unei cruci cu cuţitul deasupra capului mielului.

In lumea satului de odinioara (cea atat de brutal distrusa de sosirea comunismului şi de tranziţia post-decembrista in egala masura) era obligatorie purificarea rituala a celui care taia animalul. Astfel ciobanul sau gospodarul care urma sa taie miei trebuia sa se spele, sa se barbiereasca, sa se tunda, sa-şi schimbe camaşa, şi mai ales sa nu aiba contacte sexuale cu trei pana la şase zile inainte de ziua sacrificiului.

De fapt, in multe zone etnografice ale Romaniei, batranii işi mai amintesc ca pe vremuri era trasat un semn al crucii cu cuţitul pe locul de la gat unde urma sa fie injunghiat mielul. Astazi acest obicei, marturie atat de evidenta asupra consacrarii divine a sacrificiului precum şi a suprapunerii memoriei creştine asupra unui gest pagan, a inceput treptat sa dispara.

La nivelul anului 1987, cercetatorul Liviu Apolzan ne transmite o informaţie extrem de interesanta despre Nedeile de sat (care avea loc in prima duminica de dupa Paşte) de pe Platoul Luncanilor, mielul ales pentru sacrificiu era consacrat printr-o slujba religioasa numita slujba pentru stolnice, dupa care era stropit cu aghiazma.

Dupa taiere, mielul era scurs de sange şi invelit intro cununa de flori. Mielul era apoi legat de o prajina purtata de doi barbaţi şi oferit cu totul preotului care urma sa participe la ospaţul colectiv care urma.

Acest ospaţ de Paşti care are la baza carnea de miel nu era o masa obişnuita, ci un act plin de semnificaţii sacre, de fapt consumul carnii de miel avea repercursiuni faste pentru viaţa omului. „Cine nu mananca miel de Paşte, nu-i merge bine tot anul” spune o straveche zicere romaneasca. 

Pe vremuri, oasele mielului taiat dupa ce fusese sfinţit de catre preot, nu erau aruncate la gunoi sau date cainilor, ci ingropate la radacina unui pom tanar, gest care preia restricţiile biblice cu privire la resturile ovinelor sacrificate de Paşti.